Ne aflăm într-o clasă de filozofie la universitate, la începutul semestrului. Profesorul se plimbă cu mâinile la spate. Studenţii îl urmăresc atent. După un timp, cu voce gravă şi rotindu-şi privirea peste clasă, profesorul spune:

- Să vă spun problema pe care o are filozofia cu ideea existenţei lui Dumnezeu.

Profesorul ateu face o pauză, după care se adresează unui student şi-i cere să se ridice în picioare.

- Eşti creştin, nu-i aşa?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbeşte cu înţeles, „Ah, Biblia iarăşi!”. Se gândeşte o clipă.

- Hai să încep uşor cu tine. Să zicem că unul din voi e bolnav, şi tu poţi să-l vimdeci. Să zicem că şti cum să-l vindeci. Îl ajuţi sau nu? Ai încerca să-l ajuţi?

- N-aş putea să spun lucrul acesta.

- De ce nu? Ajuţi un om bolnav, faci o faptă bună. De fapt, oricare din noi ar ajuta un bolnav dacă ar putea... dar Dumnezeu, care ziceţi că poate orice, de ce nu-l ajută?

Nici un răspuns.

- Ascultaţi ce vă spun: Dumnezeu nu-l ajută! Fratele meu a fost credincios şi a murit de cancer deşi se ruga în fiecare zi lui Isus să-l vindece. Cum poţi spune că Isus e bun atunci? Poţi să-mi răspunzi?

Nici un răspuns.

Profesorul îşi schimbă privirea în blândeţe. „Nu, sigur că nu poţi să-mi răspunzi!”. Ia paharul de pe catedră să bea apă, ca să-i dea timp studentului să cugete mai bine. „În filozofie trebuie să mergi încet cu începătorii. Hai s-o luăm de la capăt: E Dumnezeu bun?”

- Ăăă... da, domnule profesor!

- Da, desigur că există.

- Bine ai zis. Răul este pretutindeni, dar am zis mai înainte că Dumnezeu le-a creat pe toate, aşa este?

Nici un răspuns.

- Există boală în lume? Imoralitate? Ură? Lucruri urâte? Toate lucrurile acestea groaznice, există sau nu în lume?

- Da, domnule, spune studentul mişcându-se de pe un picior pe altul.

- Cine le-a făcut?

Din nou nici un răspuns.

Dintr-odată, profesorul ridică tonul şi începe să strige: „Cine le-a făcut pe acestea? Spune-mi, mă, că doar ai minte!” Apoi se apropie de student, şi cu degetul aproape în ochii acestuia îi strigă: „Dumnezeu, despre care zici că e bun, a făcut tot răul din lume, nu-i aşa?”

Studentul tace. Îşi pleacă ruşinat capul şi nu îndrăzneşte să-l privească în ochi pe profesor. Acesta se îndreaptă spre centrul clasei, ca o panteră gata să-şi termine prada. Clasa tace de piatră.

- Spune-mi, cum poţi să zici că Dumnezeu e bun, când a făcut tot răul din lume? În toate vremurile? Toată cruzimea, durerea, torturile, moartea, degradarea, suferinţa, toate făcute de un Dumnezeu care zici că e bun?

Nici un răspuns.

Profesorul scutură din cap compătimitor. „Ştiinţa spune că avem cinci simţuri cu care poţi identifica şi observa lumea din jur. L-ai văzut pe Isus?"

Studentul nu ştie ce să spună.

- Nu tăcea, spune-mi, l-ai simţit cu simţurile tale?

- Nu, domnule, mi-e teamă că nu l-am simţit.

- Aha, ţi-e teamă, dar totuşi crezi în El, nu-i aşa?

Studentul îl priveşte ruşinat şi tace.

Profesorul zâmbeşte: „Aha, încă un creştin naiv vrea să vorbească. Vino, vino băiete. Spune, să auzim şi noi ceva, că până acum n-aţi spus nimic”.

Tânărul al doilea se ridică şi spune cu voce sigură:

- Aţi prezentat câteva puncte foarte interesante, domnule, dar am şi eu câteva întrebări simple: Există căldură?

Profesorul se încruntă puţin, şi apoi zice:

- Sigur că există.

- Există frig?

- Sigur că da.

- NU, domnule profesor, nu există frig.

Profesorul face ochii mici. Clasa îngheaţă în tăcere. Studentul continuă:

- Puteţi avea câtă căldură vreţi, căldură mare, mega-căldură, temperaturi înalte, temperatură incandescentă, şi puteţi avea căldură mai puţină, foarte puţină, sau puteţi să nu aveţi căldură deloc, şi punctul acela este numit temperatura minimă sau punctul de zero absolut, -458 de grade, care înseamnă că nu există nici un fel de căldură. Dacă ar exista frig, ca entitate fizică, am putea coborî temperatura mai jos de zero absolut. Frig e un cuvânt pe care îl folosim pentru absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura o putem măsura în unităţi de temperatură, fiindcă, vedeţi, căldura este energie, frigul nu. Frigul nu e opusul căldurii, ci este absenţa căldurii.

Tăcere deplină în clasă. Profesorul simte că ar trebui să spună ceva, dar nu-i vine nimic în minte.

- Există întuneric, domnule profesor?

- Asta e o întrebare şi mai nebună. Ce este noaptea? Toţi ştim că este întuneric. Ce vrei să zici?

- Deci spuneţi că există întuneric?

În ciuda nervilor, profesorul zâmbeşte fals în faţa curajului acestui student. „Da, semestrul acesta o să ne distrăm de minune... dar spune-mi unde vrei să ajungi, tinere!"

- Da, domnule, punctul pe care vreau să-l subliniez este că premizele filozofice cu care aţi pornit discuţia sunt greşite, şi deci conluzia la care aţi ajuns este greşită de asemenea.

Profesorul se irită: „Ce premize greşite? Cum îndrăzneşti să...”

- Domnule, să vă explic ce vreau să spun.

Clasa e pur şi simplu încremenită.

- Explică, da, aşteptăm cu toţii să explici! – vorbeşte larg profesorul, încercând vădit să ia controlul situaţiei. Face semn cu mâna studentului să continue.

- Dumneavoastră consideraţi lucrurile din perspectiva dualităţii. De exemplu, există moarte şi viaţă, există rău şi bine, există un Dumnezeu bun, şi unul rău sau Satana. Îl consideraţi pe Dumnezeu ca ceva finit, ceva care poate fi măsurat. Domnule profesor, ştiinţa nu poate explica nici gândirea omenească. Foloseşte electricitatea, magnetismul, dar nu le-a văzut niciodată, şi nici nu le înţelege deplin. A considera moartea ca opusul vieţii înseamnă a nu vedea că moartea nu poate exista ca un lucru substantiv în sine. Moartea nu e opusul vieţii, ci, simplu, absenţa vieţii.

Tânărul ia un ziar ascuns pe sub caietele de pe banca unui coleg. „Aici e una din cele mai stricate şi imorale reviste care poate fi. Aţi întrebat dacă există imoralitate. Şi bineînţeles, răspunsul este, Există! E greşit: imoralitatea este absenţa moralităţii. Există nedreptate? Există, dar e doar un fel de a spune că nu e moralitate. Există rău? NU. Există doar absenţa binelui”.

Profesorul s-a făcut ca varul. De mânie, îşi strânge dinţii. Credinciosul continuă:

- Dacă există rău în lume, şi toţi suntem de acord că există, atunci Dumnezeu, dacă există ... (vorbeşte apăsat ca să ironizeze necredinţa profesorului), atunci Dumnezeu îngăduie lucrul acesta fiindcă vrea să îndeplinească ceva prin agenţia acestui rău. Ce credeţi că vrea să facă prin rău? Vrea să vadă dacă fiecare din noi, prin libera noastră voinţă e gata să-l caute, să-l aleagă.

Profesorul se adună puţin: „Ca om de ştiinţă în filozofie, nu văd de ce discutăm aici despre libera alegere. Ca realist, neg absolut existenţa lui Dumnezeu, sau orice alt factor teologic ca făcând parte din ecuaţia existenţei universului nostru observabil”.

- Aş fi zis că absenţa unui cod moral înscris de Dumnezeu în lume ar fi lucrul cel mai clar observabil în univers, continuă tânărul credincios netulburat. Ziarele de scandal fac milioane de dolari scriind despre lucrurile cele mai murdare. Ori, ne-aţi întrebat dacă există imoralitate, ca să ne arătaţi că nu există Dumnezeu. Dar prin aceasta aţi pronunţat deja o concluzie provenită dintr-un cod moral, care ne spune instinctiv că unele lucruri sunt morale şi altele nu. Nu credeţi că tocmai prin aceasta aţi dovedit că există Dumnezeu, domnule profesor?

- Spuneţi-mi, domnule profesor, îi învăţaţi pe studenţi că au evoluat din maimuţă?

- Dacă te referi la procesul de evoluţie naturală, da, îi învăţ.

- Aţi observat evoluţia vreodată cu ochii dumneavoastră?

Profesorul scoate un ţîîî prelung printre dinţi şi se uită în clasă ca să vadă dacă ţine cineva cu el.

- Domnule profesor, din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei, şi nici nu poate să-l dovedească a fi un proces care se desfăşoară astăzi în natură, nu înseamnă că predaţi în clasa aceasta părerea dumneavoastră, care pare să fie greşită? Astfel stând lucrurile, mai puteţi spune că sunteţi savant în filozofie?

- Trec cu vederea obrăznicia aceasta, tinere, având în vedere că discutăm teorii ipotetice. Ai terminat ce aveai de spus?

- Deci nu sunteţi de acord că Dumnezeu a creat un cod moral de conduită, dar folosiţi acest cod moral, cu toate că nu vreţi să-L recunoaşteţi pe Cel care a implantat codul acesta în noi. Iar, pe de altă parte, predaţi o teorie neverificabilă ca ceva ştiinţific pentru a combate existenţa unui Creator. Nu vi se pare că aceasta nu e deloc ştiinţă?

- Eu cred în ce există, aceasta este ştiinţa.

- Aţi spus deja, şi pe drept, că ştiinţa este studiul lucrurilor şi al fenomenelor observabile. Dar ştiinţa definită astfel are deja premize care sunt greşite...

- Ştiinţa e greşită? Băiete, fii atent ce spui!

Clasa începe să râdă, dar nimeni nu ştie de cine. Tânărul rămâne pe poziţie: „ca să continuu punctul pe care l-aţi subliniat adineauri cu colegul meu, să vă spun unde ajungem”. Tânărul îşi roteşte privirea în clasă: „E cineva aici care a văzut creierul domnului profesor?” Clasa tace. „A auzit cineva vreodată creierul vorbind ceva? L-a atins cineva? L-a mirosit cumva? Se pare că nimeni”.

Tânărul dă din cap ca şi cum ar fi fost foarte trist. „Se pare că nimeni din clasă nu a avut vreo percepere senzorială a creierului domnului profesor. Ei bine, după teoria dumneavoastră, domnule profesor, a regulilor ştiinţei, a studiului empiric al naturii, al evenimentelor demonstrabile şi a raţiunii, trebuie să tragem concluzia, şi vă rog, scuzaţi-mă, dar e teoria dumneavoastră! – creierul dumneavoastră nu există”.

Clasa izbucneşte în râs, iar tânărul creştin se aşează.